Prezumptia de parinte, approved?

20160708_111837Va spun din start in apararea mea ca inca nu am copii. Promit sa fac.:))) Asa ca, pana nu devin si o sa uit tot ce am scris mai jos, mai ales dupa multe multe ore petrecute cu copiii si parintii la spital, analizand comportamente fara sa vreau si intervenind atunci cand revolta ma apuca de gat, atat am de spus acum. O sa imi transmit si mie lista asta mai tarziu, cand nu voi mai putea fi asa de detasata.

  1. 1. Laudal domne’! Lauda-l si incurajeaza-l, pentru ca face lucruri minunate. Ca nu te costa nimic. Incurajeaza-l, nu ii taia aripile alea mici care se chinuie sa creasca si tu hat, cu toporul corectiei tale atotstiutoare. Altfel, mai tarziu, va considera desconsiderarea un tratament normal. Si nu e!!!

Acorda-i prezumptia de nevinovatie. Acorda-i dreptul sa fie destept, intuitiv, amuzant, energic, timid, etc., asa cum este el de fapt. Fii parinte, nu anchetator. Nu incepe niciodata cu: „Am venit sa il verific, cine stie ce-a mai facut de data asta.”  Nu il modela dupa ce vezi in jur. Nu a facut nimic, e un copil care se joaca. Tu ce ai facut pana acum in meseria ta de parinte, in afara sa fii paznic si justitiar?

  1. Supravegheaza indeaproape bunicii, acorda-le prezumtia de “bunici”, nu de “paznici” sau „atotstiutori”. Cu tot respectul, prea des observ bunici care dau “erase” la 200 de ani de evolutie intr-o secunda cu: „Ti-a zis mamaie ca te trage curentul acolo, vino dincoace.”. Doar un exemplu….Marele serviciu pe care ti-l fac avand grija de copilul tau vine cu un pret, care e cateodata, cam maricel.
  2. Lasa-l sa fie copil!  Si fii si tu copil din cand in cand, cu el. Copilul, pana sa invete ce inseamna cuvintele mari precum responsabilitate, sinceritate, proprietate, empatie,  si atatea altele, atunci cand le va intelege cu adevarat. In primii ani de viata, el invata mai intai senzorial. Musca, gusta, strange, atinge, aude, vede, arunca, tranteste, cuprinde. A simti “cu sufletul” si a rationa vin mai tarziu. Ai rabdare.
  3. Explica, explica, explica si cand ai terminat de explicat, mai explica o data. Inceteaza sa mai spui: “trebuie”, “ca asa zic eu”, “asculta odata cand iti zic ce sa faci!” si alte ordine demne de alte epoci traite doar de tine si inaintasii tai. Le-ai trait tu, NU TREBUIE sa le mai traiasca altcineva, vreodata! Gata cu asta, nu vezi ca ne impresoara tot felul de religii pline de “trebuie”? Sa nu crestem oameni usor de influentat si manipulat prin oferirea falsului confort al regulilor.
  4. NU FI VIOLENT in limbaj si comportament cu copilul tau!!! Oricat te-ar incerca nervii, adu-ti aminte ca e vorba de copilul tau, nu de un obiect pe care sa iti versi nervii. Nu mai tipa, te rog mult de tot, te rog! Nu il brusca, nu il apuca cu violenta, nu il agresa. Nu e un ou de Faberger, bineinteles,  dar reaminteste-ti o regula de cauzalitate pe care ai invatat-o cand te-au batut ai tai. Esti asa pentru ca si ei au fost asa, pentru ca asa au fost bunicii nostri, pentru ca asa ne e istoria. Da-o naibii, o putem schimba.

Corolar foarte important. Arata-i ca il iubesti. Mult de tot, cel mai mult, pana la cer si inapoi de un miliard de catralion de ori! Si el si mai mult decat tine, o sa zica. “de un milion de miliard de catralion”. Acest numar exista., e universal, e scris in stele. Deci pupa-ti copilul! Imbratiseaza-l! Gadila-l si joaca-te cu el ca si cum ai vrea sa il mananci de drag ce iti este. Stiu ca asa simti. Altfel, mai tarziu, o sa considere ca aceste obiceuri de a-si arata sentimentele, denota vulnerabilitate, slabiciune sau sunt nedemne de el. Pe naiba. O sa isi faca toti iubitii sau iubitele, prietenii, nefericiti/nefericite. Asa vrei sa fie?

  1. Inceteaza sa mai imparti lumea in fetite si baietei, roz si albastru. Sunt mai multe culori in viata, stii asta, nu? Dau exemplu: Las-o mama, ca ea e fetita, vino sa te joci cu baietelul, ca e baietel ca tine. Sau  Lasa-l mamaie, ca el e baietel, nu vezi? El are masinute. Uite creionul roz, uite papusa, tu esti fetita!. Lasa-l sa isi faca singur alegerile! Tu doar explica, nu indica un drum ca si cum ar fi unicul acceptat. Altfel, va creste o papusa tinzand la masinutele baieteilor si cam atat.

Corolar pe tema data: Domne’, daca vrea sa picteze un dalmatian in culori mov si verzi, foarte bine. Sa fie un dalmatian verde, care e problema? Nu trebuie sa il obligi sa il picteze in alb si negru ca asa ” e povestea”. Nu ai vrea ca el sa descopere mai tarziu un tratament sigur la o boala incurabila? In fine…

  1. Acum ceva special de tot. Atentie mare ca aici doare tare. Copiii”altfel”, cu probleme speciale, care merg altfel, care vorbesc altfel, care au diverse afectiuni, sunt COPII inainte de toate. Nu sunt altfel asa cum ii descrii tu intr-un mod jignitor si de o compasiune patetica cateodata. NU CONFUNDA EMPATIA CU MILA!!! e simplu, ei au o problema care poate fi reparata sau se poate trai cu ea daca e inteleasa. Doar in cabinetul medicului sunt „pacienti”. Nu il izola pe copilul tau „normal” de copiii „ altfel” cu expresii de genul: „Lasa-l mama in pace, ca el nu poate / nu stie”. Lasa copiii sa comunice si sa interactioneze intre ei pentru ca stiu sa faca asta instinctiv, asa cum tu ai uitat demult. Nu intoarce capul, asa cum ai fost tu invatat. Total gresit si nedemn de umanitatea moderna cu care ne laudam.
  2. Nu il proteja de spectrul larg de sentimente care il asteapta in viata. Fii prin preajma si cand rade si cand plange. Vezi regula 4, explica si nu inceta sa explici. Totul, daca stii totul, de la degetul mic de la picior pana la ce e o sinapsa, cum functioneaza un motor, la cate tipuri de creme de fata exista. Lasa-l sa invete ce e frumusetea, curajul, decenta, afectiunea, simpatia, prietenia, alaturi de tupeu, mizerie, respingere, minciuna, rautate. Suntem diversi si trebuie sa cautam cai comune de convietuire. Bula protectoare si plina de zen  in care incerci sa il tii se va sparge cand iese pe usa casei tale in propia lui viata. Va fi dur si va fi greu dar daca si tu ai ajutat sa mai fie dramatic si insurmontabil….Ai grija de viitorul copilului tau, si asta nu e un indemn financiar.
  3. Adapteaza-te la temperamentul copilului tau. Nu stiu daca ai apucat sa inveti la scoala, dar, spre deosebire de caracter, care poate fi modelat, modificat, educat, temperamentul este innascut! Sunt vreo 4 tipuri cu vreo 16 subtipuri. Cu ele te nasti, asa cum te nasti cu doua maini si doua picioare. Nu il forta sa fie energic daca el e o fire linistita. Poate nu vei mai avea nevoie de pensie cand va castiga din drepturi de autor. Nu il forta sa stea locului daca el e energic. Nu l-ai vrea la olimpiada mondiala de inot? Fa deosebirea intre energie si obraznicie. Fa odata deosebirea  intre afectiune si rasfat. Nu il crede bolnav daca el viseaza cu ochii deschisi. Incearca si tu, poate o sa iti placa.

FOARTE IMPORTANT!!!

Educa-te pe tine, invata tu, repeta tu si analizeaza-te intai pe tine!!!! Asculta cu atentie in jur si selecteaza-ti sursele de informare. Este nevoie de asta, inainte de toate. Parinte esti deja, aici nu mai e nimic de facut.

Dreptul sacoșei de pânză de a-și depăși condiția

BAGCum ar fi, dreptul muncii, cu tot ce înseamnă asta, inclusiv, vai, ce tupeu, sa fii plătit la timp. Inclusiv drepturi și responsabilități pentru părțile care semnează un contract. Noi, cei care semnăm contracte, citim clauze, anexăm anexe, patinăm cu grație prin tot felul de termeni sofisticați, știm cui să ne adresăm, sau pe cine să întrebăm, știm ce să căutăm pe google , avem site-uri specializate, avem newsletters care ne anunță periodic ce s-a mai schimbat prin codul muncii, probabil că da, noi nu facem mereu parte din aceeași poveste.

Dar cei pentru care internetul nu există decât pe calculatorul copilului sau înseamnă doar facebook și citate celebre din știți voi cine? Sau pentru care TV înseamnă doar știți voi ce? Ei știu să citească un contract, știu ce înseamnă drepturi și obligații în contract, își cunosc  drepturile în situațiile care ar trebui să fie banale, cum ar fi un contract de muncă?

Se pare că nu, și e ușor să spunem că așa le trebuie dacă nu au învățat carte unde trebuie sau cât trebuie. Sau am putea spune că trebuie să aibă și ei copii pe undeva pe la București, Cluj, Timișoara sau Brașov, să își întrebe odraslele -manageri cu de toate cum e cu drepturile, cum e cu ITM-ul, cum e cu protecția consumatorului etc. Dar sunt destui  – foarte mulți, cei care au un orizont auto-asumat și mutilat, strâmt și periculos, de analfabetism social. Pentru ei, însăși expresia drepturi civile sau dreptul muncii  nu are sens. E greu, e ceva ce nu înțeleg, pentru că dacă a fost cineva să le explice, le-a explicat ca unor oameni cu MBA, nu ca unor oameni doar cu o sacoșă de pânză cu care se duc la piață. Ce mai au însă, din fericire, și uităm, este instinctul primar de drept și nedrept.

Așa e și cazul paznicilor de la UTON –  o altă fabrică-cadavru în curtea economiei deplorabile a Oneștiului. Una dintre acele afaceri ale oamenilor precum Marian Iancu, administrată fraudulos de diverși interpuși de-alungul timpului. Insolventă de ani de zile, întreprinderea a fost dizolvată prin 2014. Nu despre povestea economică a acestei fabrici vreau să vă spun, ci despre niște paznici care au lucrat la UTON de frică, neprimindu-și salariile de vreo șase luni de zile. Mama mi-a povestit despre ei, ea a lucrat la dispensarul de la CAROM și vrând nevrând, pe cele două străzi principale ale Oneștiului, te întâlnești cu toată lumea, de la paznic la director.  CAROM, Rafinăria Borzești, UTON, toate una lângă alta, ca o mare familie și ca o mare sărbătoare orăsenească a proletariatului fericit și harnic  înainte de ’89 , iar acum, ca un imens cimitir after-party.

Și fără salariile primite de jumătate de an, paznicul UTON – aș denumi astfel arhetipul românului lipsit de orice informație, deci și perspectivă  – a amenințat că își dă demisia. I-a trecut repede, până a doua zi, când s-a întors frumușel să păzească fiarele vechi ale fabricii, pentru că, la rândul lui, a fost amenințat de șefi că dacă îndrăznește să plece, orice pierdere / furt / din fabrică i se va imputa lui și familiei sale, va plăti toată viața, va rămâne pe drumuri, etc. De frică, paznicul s-a întors a  doua zi la muncă,  înjurând, făcând planuri de răzbunare cu colegul lui , alt paznic UTON , poate, să ne imaginăm scena socială,  la un păhărel de vodcă și o țigară ieftină și împrumutată. Ar fi ușor acum să aruncăm cu piatra în geamul lor de paznic, să îi înjurăm la rândul nostru , că “așa le trebuie, că fiecare doarme /muncește cum își așterne, bine că de vodcă și țigări are bani“, sau să ne întoarcem scârbiți la ale noastre shopping lists si likes si shares. Că e martie și acuși e mai, și nu vrem să fim deranjați din zenul nostru câștigat de luni până vineri, 10 sau 14 ore pe zi, cu drag și din pasiune,  evident. Noi muncim, să facă și ei la fel, dacă știu și pot. Dar stai.

Cred că aici facem și cea mai mare greșeală. Că ne ajunge lumea noastră mică și confortabilă și că, dincolo de ea, ne revoltă (și atât) cazul fabricii de haine de la Calafat, ne întrebăm retoric cât se mai fură, ne punem speranța în cât mai multe știri cu DNA, ce certăm cu părinții la telefon dacă prindem cumva în fundal ceva ce se aude ca Antenele. Și așa trece ziua.

Dar paznicul de la UTON  tot nu o să știe ce e ăla ITM, ce sunt alea drepturi, civile sau de muncă,  pe care să nu și le pună în sacoșa lui de dus la piață ci să le depună la instituțiile care ar trebui să aibă grijă de el, să fie informat de oamenii din jur care ar trebui să îi explice ceva mai pe înțelesul lui, așa cum o fac când e vorba de ofertele la telefonie mobilă sau vase de inox pentru nevastă-sa. Și el să știe unde să se ducă, mai departe decât la chioșcul din colț, să știe pe cine să întrebe sau măcar să știe că are acest drept, să întrebe, să se revolte, să spună nu, sau da, să ceară și să ofere. Pentru că inițial, el a venit la biroul lui de lemn de paznic, să păzească, pe bani, conform unui contract de muncă. De aici ar trebui să înceapă discuția, înainte să ne grăbim să întoarcem capul scârbiți de atâta prostie cu care nu vrem să avem de-a face.

Cronici de salon logo

…Și o prezență fizică plăcută

Sposturee spune că ochii sunt cartea noastră de vizită. Sau hainele. Sau cum vorbim. Sau cum dăm sau ne dă mâna. Afli ce anume te definește în funcție de tipul de articol sau site. Eu însă am învățat – de la mama, de la cine altcineva –  ca MERSUL va fi mereu prima mea carte de vizită. Ochi mi-a dat, mâini, picioare, toate cele, am spus primele cuvinte și de la primii pași, a trebuit sa învăț să merg DREPT. Și să trăiesc la fel, cu o coloană vertebrală dreaptă. Mai întâi în sensul anatomic și apoi, mai târziu, în sensul său metaforic social.

Deci, până la urmă, cât de important  e mersul fiecăruia și cum anume ne definește, așa încât să devină o carte de vizită, ceva după care ești evaluat, criticat, bârfit ( și asta, din păcate) , compătimit (??!!).

Cred că este, nu doar antropologic, primordial. Mersul și postura fiecăruia dintre noi ne caracterizează, așa cum și trăsăturile fizionomiei trădează mediul din care provenim sau unde trăim. N-ați observat că nordicii sunt mai luminoși, mai frumoși, mai înalți, mai blonzi? Și de la ADN evident, dar și de la PIB.

Așa și mersul. Ați observat cum merg oamenii frumoși? Frumoși pe dinafară și poate și pe dinăuntru. Dar cum merge un copil sărman, care stă la pândă să îți spele parbrizul, ați observat cum se mișcă? ( pe lângă “rapid”). Care e poziția cerșetorilor? Ați văzut vreodată oameni care cerșesc, cu o postură dreaptă și demnă? Există astfel un mers dobândit, care ne exprimă pe noi din tălpi până în vârful codiței de cal intinse cu placa cu atenție.

Acesta este tipul de mers dobândit social. Câteodată, din păcate, devine o gravă malformație socială, un handicap social, o etichetă nemeritată și necerută. Există evident și multele disfuncționalități ale unei coloane vertebrale contorsioniste ca la circ, așa cum știm cu toții din păcate, cazurile maladive ale politicii din România.

Dar există și mersul, ca și postura, determinate de disfuncții anatomice. Congenitale, sau dobândite ca urmare a unor afecțiuni sau accidente, mersul și postura devin niște cărți de vizită vitrege, pentru viitorul om. Să nu ne amăgim vreodată că vom reuși să fim îngeri cu aripi în creștere și cu o naivitate asemenea, să mai credem că interiorul contează din prima. Așa s-ar cuveni, într-o societate imaginară. Deocamdată, aici unde suntem, expresia “cu aspect fizic plăcut“ a devenit o locuțiune.

Am întâlnit de curând o echipă de medici care și-au propus cu mai mult de zece ani în urmă să corecteze nedreptatea pe care natura o face câteodată oamenilor mari și mici, dar mai ales mici și îi privează de unul dintre cele mai primare deprinderi ale existenței-mersul corect și postura dreaptă. Începem să lucrăm împreună curând și sper să ne înțelegem bine și să facem o treabă bună, am avut un profesor bun de ortopedie la școală și comunicarea medicală, pentru mine, este ceva ce am visat în ultimii ani. Ca să nu o mai lungesc,  ce voiam să spun este că încerc în viitorul apropiat să contribui cât pot la un bun mers al lucrurilor care țin de mine.

Între timp, medicii  specialiști și kinetoterapeuții de la Orto-Clinic au dezvoltat un program de investigații specifice, de analiză computerizată a mersului și posturii. Dacă vreți să aprofundați puțini termeni medicali, gasiți aici, la Investigatii specifice . De asemenea, au până pe 17 decembrie și un program de reduceri de 30 % la aceste analize.  Tot în această perioadă, au și 50% reducere la pachetul de Educație Acvatică (este un program folosit cu succes în recuperări).

Astfel  voiam să mai spun, că pentru mine, de acum, expresia  “mersul lucrurilor “ cu toate locuțiunile sinonime a căpătat un cu totul alt înțeles. Important e să meargă bine treaba. Și mai ales corect.

 

logo orto-clinic

 

 

 

 

Ce faci duminică? O excursie la spital

asistentaO neinvitată dar cel puţin destul de silenţioasă şi politicoasă colică renală, ne-a trimis pe mine şi iubitul meu drag si ne-suferind la urgenţe, în frumoasa zi de duminica trecută. Pentru că nu era agresat de vreo durere, am aşteptat cuminţi pe holurile triajului de la Spitalul Judeţean Sibiu, la urgenţe. El pentru diagnostic, eu pentru el.

Un loc familiar mie, spitalul judetean fiind şi unul dintre locurile de practică în ultimii doi ani. Unde am întâlnit oameni deosebiţi şi profesionişti. Unde mi se părea că deşi nerenovat, arată decent şi holurile, şi echipamentele, şi ferestrele, şi uşile. Mi s-a reproşat că nu am apelat la „cunoştinţe” dar chiar am vrut să simt cum e un pacient care nu cere nimic mai mult, decât serviciile medicale de care are nevoie şi pentru care îşi plăteşte cas-ul.

Cum durerea era inexistentă dar ipohondria e mama sănătăţii, iubitul meu voia mai mult să îşi confirme auto/diagnosticul lui de „infecţie urinară” cu diferenţialul meu de colică şi evident, să beneficieze de menţionatele servicii. Recunosc că iniţial a dorit să beneficieze de asigurarea medicală privată dar clinica din reţeaua lui nu are medici în weekend, in Sibiu. Asta e. La privat nu e nimic de negociat. Aşa că aşteptatea noastră pentru a a fi el preluat în sala de tratament şi de investigaţii la UPU Sibiu a fost nemăsurată. Conform codurilor de prioritate, o suspiciune de colică sau infecţie e pe undeva pe la rangul 3 – 4 ca prioritate şi, având în vedere dexteritatea cu care manevra telefonul şi discuţiile academice pe care le purtam, nu eram deloc o urgenţă. Incă.

Am observat pe holuri ce puteţi observa şi ati observat cu toţii, probabil la un moment dat. Brancardierii şi paramedicii care transportă cu ambulanţele bătrânii care ajung la urgenţă din toate motivele vârstei lor. Câte o familie care vine disperată căutând nu ştiu ce doctor la urgenţă că aşa a zis el, că va fi de găsit acolo – şi nu va fi. Holurile umplute de „aparţinătorii” care aşteaptă pe scaune sau plimbându-se de colo-colo, îngrijoraţi, resemnaţi, curioşi sau fără vreo expresie. O adunătură deloc selectă, deloc branduită, din când în când câte un tricou sau o pereche de adidaşi strălucitori ca neoanele mai traduceau pentru spectatorii invidioşi că posesorul sau posesoarea îşi face veacul şi bănuţii prin Italia sau Spania. Şi evident, gălăgia imperturbabilă a minorităţii noastre cea mai majoritară. Romii, să ştiţi, dacă nu ştiţi: sunt un popor extrem de grijuliu cu sănătatea. Cu serviciile medicale pe care trebuie să le primească atunci când zic ei. Şi sunt extrem de ipohondri. Şi vocali. O colică biliară la ei seamănă cu sunetul unei amputaţii fără anestezie. O durere de cap e de cod roşu. Evident că deja ştiţi că ei vin în grupuri care seamănă cu un miting de protest in Bucureşti atunci când e vremea frumoasă. This is the general picture la orice UPU din ţară.

În fine. Intră iubitul meu drag şi nesuferind la urgenţe în sala de tratament, cred că a stat înăuntru vreo 2 ore. Timp în care eu am reflectat la spectacolul uman pentru a cea de-a 2.256.345-a oară în viaţă. Iese el de la urgenţe după două ore cu un diagnostic, după o ecografie şi sumar de urină, fără examen clinic şi fără nicio explicaţie, doar cu biletul de trimitere pe care scria Colică rinichi stâng, hematurie microscopică, bla-bla – am prieteni sensibili la orice ţine de spital aşa că nu continui. Mă bucur că ştiu să recunosc nişte simptome simple şi evidente, îmi e ciudă că nu am pus cu el un pariu. Are trimitere luni dimineaţa să vadă un urolog, la ora 8.00.

Si de aici, de luni dimineaţa la ora 8.00, începe de fapt povestea. Am tot făcut în ultimii ani practică în tot felul de secţii ale spitalelor, destul ca să ştiu deja rutina secţiilor. Orele de dimineaţă de tratament, orele de vizită ale medicilor, orele de masă, gărzile. Nici prin cap nu mi-a trecut că luni la ora 10.45, noi vom fi fost încă pe holul secţiei de urologie, aşteptând „să vină medicul”, aşa cum un sobor de asistente (tot am senzaţia că sunt prea multe asistente prin secţii, deşi tot aud că nu sunt îndeajuns? –maybe it’s just me… – ) ne tot amăgea că vine şi nu mai venea nimeni. Evident, tot în lipsa durerii şi a unor urgenţe de job sau altceva, noi eram pregătiţi să fim martorii dinamicii oricărei secţii din spital. Eram zen, era o zi cu soare, eram împreună, nu durea nimic pe nimeni, povesteam, râdeam şi comentam. El nici nu voia să mai vină la urologie, e deja specialist în propriile colici dar i-am spus că o vizită nu strică. Iar eu, dacă aş putea, aş locui într-un spital, deci nicio problemă. Doar că şi aşteptarea zen îşi are limitele ei, noi nefiind nişte practicanţi de yoga sau tehnici de păstrare a cumpătului la nesfărşit. După ora 10 încolo, ştie oricine care plăteşte cas, că încep telefoanele să sune, emailurile să curgă ca o apă cristalină….

Spectacolul de la urologie era aşa, pe scurt: câte un pacient vizibil suferind, mai ales că îşi purtau echipamentele adiţionale la vedere (care ştiţi ce zic – ştiţi ce zic) se mai plimba pe hol, mergea la toaletă, se uita curios către ăia doi tineri aparent simpatici cocoţaţi pe calorifer şi butonând telefoanele. În sala asistentelor, nişte doamne – că altfel nu pot să le spun, puneau de a doua cafea. Nimic nu miroase mai frumos decât cafeaua proaspătă dimineaţa, chiar la urologie fiind. Între 9 şi ceva şi 10 şi ceva, începură să se perinde medicii prin cabinete. Un pacient cu alură părintească ne-a spus că pe la 9.30 vine vizita. Pe la 9.40 apare unul dintre medicii trecuţi pe uşă ca fiind şeful lucrărilor medicale, împreună cu o domnişoară medic rezident. Toc Toc Toc, paşii ei, alături de el, intră în cabinet. Ies pe la 10 şi ceva, am crezut că e acea vizită, pentru că asistentele au început să se frământe cu fişele pacienţilor, medicul a consultat chiar în sala de tratament un anumit pacient. Am auzit întrebarea unei asistente: Vedeţi după aia şi urgenţele? – astea fiind noi, adică. Răspunsul lui sec: NU. S-a dus în cabinet, a încuiat uşa, a urat asistentelor o zi bună şi dus a fost. Unde se duc medicii când se duc?

Am intrat în panică, îmi era teamă să nu supărăm divinitatea rinichilor şi să ne creeze o colică cu simptome clasice de atâta răbdare afişată până la ridicol. Aşa că m-am dus fermă în cabinetul doamnelor asistente şi, fără furci şi topoare dar cu acelaşi patos, le-a cerut socoteală. Martor îmi era şi domnişoara rezidentă care, şi-a spus diplomatic că e mai bine să explice ea ceea ce asistentele nu vor, nu ştiu, nu au voie. Că de fapt medicul pe care îl aşteptam noi de 3 ore e de gardă şi că e ACASĂ. Că vine doar dacă e chemat pentru urgenţe. Că este uimitor şi ridicol ce fac medicii de la urgenţe de trimit mereu pacienţi cu bilete şi diagnostice la secţiile din spital, ştiind foarte bine că la 8.00 nu e niciun medic specialist la birou. Şi că poftim, acum aşa s-a întâmplat, ca de fiecare dată. Nu înţelegea nici ea de ce cei de la UPU fac asta, dar continuă să o facă, spre disperarea medicilor care nu sunt, pentru că ei au un program negociat, că şi-l respectă şi nu e vina lor că au colegi la urgenţe care trăiesc în alte sfere medicale. Că medicul nu e la 8 am la spital dacă nu e de gardă, ştiu şi înţeleg. Că doctorul de gardă însă nu e în spital în timpul gărzii, asta a fost o noutate pentru mine, o groază şi o ruşine. Că asistentele nu dau informaţii de teamă să nu se pună rău cu medicii, înţeleg, deşi mă frustrează ca naiba şi iarăşi mi-e ruşine.

Aşa că, după un schimb de replici politicoase dar pe marginea izbucnirii unui seminar despre etică, deontologie şi management, tema comună, tonul similar şi apropierea de vârstă ne-a făcut să ne împrietenim cu simpatie spontană de doctoriţă. Mai ales că împărtăşea şi ea o litiază renală, deci cu atât mai mult. Aşa că am mers în cabinet şi ne-am aşezat metodic la discuţii despre tratamente, despre viaţă, despre pisici, despre medici, despre concedii, despre ţară şi preşedinte. Şi mai ales despre cum se fac gărzile de acasă.

O discuţie la cafea, cum aveţi şi voi, cum avem cu toţii când nu ne doare nimic, în afară de mersul lucrurilor, aflat în metastaze funcţionale şi nu ştiu sincer cum şi cât mai durează până găsim un tratament.

Scuze şi intenţii, injecţii

gets betterCâţiva ani înainte, dacă aş fi călcat pe cineva pe picior, din greşeală, mi-aş fi cerut scuze imediat şi toată ziua mi-aş fi amintit de asta, jenată de incident şi de mimica de reproş ce însoţea de obicei piciorul abuzat.

Acum trei ani, am administrat prima injecţie unui pacient. Intramuscular, cred că asta e primul tip de injecţii pe care le face oricine la o şcoală medicală, sunt cele mai uşor de făcut, alături de cele subcutanate, şi lipsite de riscuri, aproximativ. Acest aproximativ ne însoţeşte de la poarta spitalului şi până la ieşire, în antiteză cu cărţile medicale unde cuvântul aproximativ e interzis a se folosi, scrie sau imagina. Pentru cei norocoşi care nu au trebuit să înveţe la modul autodidact sau pentu că nevoia i-a obligat, a înţepa pe cineva e mai greu decât a tăia. Cel puţin mie mi se pare că acul e mai intruziv decât un bisturiu. Poate şi pentru că la majoritatea injecţiilor, nu e nevoie de anestezie. Am avut o zi în practica de anul asta, în care, din cauza tipului de tratament şi a secţiei, umblam cu seringile după mine precum un cowgirl in westernuri. Şi după ce terminam de administrat medicamentul, vorbeam cu pacientul şi îmi strângeam lucruşoarele pentru a mă duce la alt pat, ma resetam complet pentru următorul pacient.

Dacă acum aş da peste cineva pe stradă şi l-aş călca pe picior, până diseară mi-aş reproşa că mă comport ca o barbară neatentă şi căscată şi aş roşi la gandul ca “ce o zice despre mine” omul acela străin. Dacă acum aş face o subcutanată în deltoid  sau în antero-laterala abdominala a cuiva, aş trece mai departe cu gândul la următorul tratament.

Dar mi-aş dori  – ca o notă scrisă mie – să nu trebuiasca să roşesc lângă vreun pat de spital, vreodata.

Durerea şi frica

hold on tightAstăzi am cunoscut un pacient “dificil”. Îl durea „aici în spate, la gât, la coloană, pe umăr, tot spatele, mâna până la cot, daţi-mi ceva că mor aici, acum”. „M-a omorât asta şi azi noapte”.

Conectat la un injectomat, alături de schema de tratament cu antibiotice, pacientul, un domn cu părul alb nu se zvârcolea la propriu în pat, ca într-o criză, dar se plângea şi acuza cele mai atroce dureri – după propria scară a durerii – în multitudine de zone indicate şi cu o voce rugătoare.

Asistenta sa i-a administrat un analgezic, înscris în schema de tratament deja stabilită de medicul pacientului şi cum durerea nu a cedat în prima secundă a administrării, odată cu vaietele tot mai acute, atmosfera din salon a devenit brusc încărcată de electronii negativi ai unei frici generalizate. Dar în câteva minute, după ce analgezicul a avut vreme să parcurgă circuitul firesc al organismului, omul s-a ridicat de pe pat , s-a aşezat liniştit pe margine şi a început să îşi desfacă tacticos un pachet de biscuiţi. Era obişnuit cu ritualul ăsta. “Aşa-mi trece nenorocita asta mereu, mai târziu”.

„Aşa face dumnealui mereu, de fiecare dată, ne-am obişnuit…”, spuse asistenta, dar ştiam foarte bine că teama pe care am simţit-o urcând din injectomatul pacientului, pe perdele, plafon, scaune, podea, pe uniforme, cotropind fiecare celulă a corpurilor tuturor aflaţi în încăpere, nu era doar o senzaţie-fantomă. Era frica-frică, în forma ei cea mai pură, că ceva nu merge, că ceva se întâmplă – dar ce?,  că organismul uman nu e o maşină şi mereu e surprinzător…  Nu există doctor, asistent, brancardier, infirmier care să poată afirma cu mâna pe inimă că nu o simte zilnic, chiar dacă e vorba câteodată doar de administrarea celui mai banal analgezic până la cea mai complicată operaţie, atunci când apare durerea. Frica, o formă de a menţine interesul treaz sau de a arăta că îţi pasă, că nu lucrezi cu emailuri, maşini sau mazăre, ci cu oameni, cu dureri, cu apăsări, cu formele cele mai ciudate de conştientizare a propriei fiinţe şi dureri.

„Dumnealui e mai dificil, aşa…”, continua asistenta, căutând să se liniştească, deşi nu voia să arate ca a fost afectată măcar un micron. A răsuflat uşurată dar ştiu că o să îl bată la cap pe doctor cu durerile pacientului şi doctorul o să o elimine din discuţie scurt, că ştie el care e treaba.

Al doilea salon era plin de soare şi de o veselie neconformă cu spitalul dar reconfortantă, nici urmă de durere acolo, deşi schemele de tratament la cardiologie indică afecţiuni cronice grave. ”Îmi faceţi injecţie în burtă iar?” întreabă un domn trecut şi de a doua tinereţe, cu un ton intonat vesel şi glumeţ, mimând o reprobare şugubeaţă. „…da, anticoagulant” i-am răspuns. Vocea colegului său de salon răsună plină de veselie: „Aşa, făceţi-i, că nu a fost cuminte. Şi apoi să îmi faceţi şi mie, că nici eu n-am fost”.

Mă întrebam cum arată şi sună durerea acestor oameni, atunci când în salon nu e soare şi semnele bolii lor se aruncă ca nişte demoni negri gata să le devoreze şi cel mai firav gând de însănătoşire. Şi în cazul acela, cum arată frica celor care îi îngrijesc. Cum vin medicii la vizită, constată semnele şi evoluţia şi decid o altă schemă de tratament atunci când cea stabilită nu funcţionează. Şi cum grija şi frica sunt instrument fireşti în spitale,  lucrezi  cu ele şi au meritul unic că te menţin în preajmă şi prezent la secundă. Asta în cazurile în care îţi mai pasă, e plină mass media de exemple care ne fac să ne întrebăm de ce mai facem ce facem sau de ce mai continuăm să sperăm că într-o zi, lucrurile vor sta altfel.

Pacientul, care nu ştiu din ce motive – probabil de coagulare, dorea şi el o „injecţie în burtă” , ne-a spus gluma cu „Ştii care e cea mai uşoară durere? A altuia”. Şi eu mă gândeam că şi cea mai teribilă frică e durerea celuilalt. Hai,  salonul următor.

 

Maimuţa turbată la gratii

crazyFoarte potrivit cu starea de fapte electorale de acum, practica de anul 3 m-a trimis la psihiatrie. Nici că se poate mai bine, conceptele medicale serioase şi riguroase de delir, ideaţie halucinantă, obsesie – le regăsesc zilnic, nu trebuie decât să deschid o pagină de ziar.

Actul medical şi documentaţia medicală fiind profund şi irevocabil confidenţiale, nu o să îmi permit să fac trimitere nici măcar la secţia spitalului unde am fost trimisă să ma familiarizez cu ceea ce numim „pacienţi cu afecţiuni psihice cronice”. După câteva săpămâni, cu toată luciditatea, am ajuns la concluzia pe care nu mi-o va schimba nimeni, cu oricâte argumente. Din contră, i-aş spune foarte franc că e nebun dacă încearcă. Dincolo de gratii, stau oamenii bolnavi, ţinuţi pe linia de plutire de ancorele lor în realitate – medicamentaţia. Dar, pe de altă parte, dincoace de gratii, stau tot oameni bolnavi, pe care îi tot văd la televizor, radio, îi citesc online şi care delirează de ani de zile, fără oprire şi fără medicamente. Şi nebunii patologici închişi în secţiile cu gratii, şi ăştia care se plimbă liberi pe stradă sau maşini luxoase delirând într-o psihoză obsesivă au nevoie de medicamente zilnic. Sunt scăpaţi de sub control, agresivi, potenţial violenţi dar sigur sunt şi periculoşi, pentru viitorul nostru cel puţin. Am în cap involuntar numai campanie electorală zilele astea, mă irită orice văd şi aud despre subiect – dar în fiecare dimineaţă, timp de 5 ore, uit de tot şi analizez la bolnavii instituţionalizaţi ca la un fel de comparaţie directă cu lumea liberă în care mă mişc zilnic.

Nu am ce să povestesc despre cazurile medicale – prietenii mei nu suportă să le stric ziua cu imagini şi poveşti triste – dar aş recomada oricui să meargă vreo două zile să stea la un joc de remi (da, câteodată asta fac, joc remi cu fetele internate la cronici cu diagnostice de schizofrenie paranoidă, nediferenţiată, psihoză maniaco-depresivă, etc) – să stea de vorbă cu ele, să descopere ce înseamnă inocenţa şi sinceritatea simplă aduse sub control de diverse neuroleptice şi apoi să iasă pe poata spitalului, să ridice ochii lucid către lumea care îi înconjoară, să deschidă televizorul pe la ora 5 la antena sau să deschidă în tab trei pagini de ziar online de ăla colorat, să se uite puţin chiar la afişele electorale şi să observe – asemănarea izbitoare dintre cele două lumi. Evident, una controlată de haloperidol sau diazepam, alta scăpată complet de sub control şi plătită cu mulţi prea mulţi bani.

Cu ce o fi deosebită Anişoara mea de la secţia cronici care îşi probează nonstop un halat alb cu alta care pare a suferi de un sindrom psihotic şi care se crede şi se vrea preşedinte cu cască de muncitor pe cap dar cu parfum de 12 milioane (un preţ estimativ, nu mă pricep deloc şi nu mă interesează). Cu ce sunt mai bune răcnetele de babilon din parlament şi guvern când mai au puţin şi se încaieră pe avantajele unei legi cu dedicaţie faţă de oricare Gelu, Ioana sau Maricica care se încaieră pe telecomada de la televizorul din salonul lor de pacienţi cronici. E vorba de putere şi despre a deţine, în ambele cazuri. De ce unii sunt închişi şi diagnosticaţi rece de un doctor psihiatru şi alţii îşi încrucişează sau desfac picioarele în mod liber şi fără diagnostic medical, pe canapele diverse la tot atâtea spectacole groteşti din trista mass-media.

Am văzut şi învăţat despre tulburările dezinhibative spontane – diagnostic pe bune, din documente medicale. În sensul că pacienta se simte brusc dezinhibată şi se dezbracă de tot pe unde o apucă sentimentul de libertate şi afecţiune spontană. Cum naiba să nu îmi fac cruce când văd la ordinea zilei manifestări din astea la persoane chemate în show-uri TV dar tot libere şi culmea şi plătite. Şi noi ne uităm ca la circ şi analizăm. Sponsorii plătesc reclamă şi salariile cresc. Apreciem toate nebuniile şi le numim ancore.

De câte ori aţi spus pe la birou că una sau unul suferă de manii, obsesii, că nu e chiar sănătos la cap, că e nevrotic. Este foarte posibil să fi identificat un caz patologic pentru că, nici la birou şi nici la spital, niciunul dintre bolnavi nu îţi recunosc boala, evident. Costumul deux pieces, tocurile sau cravata, excelul pot să ascundă comportamente deviante, tulburări psihice diverse şi a vorbi despre o „cădere psihică” e un termen foarte general şi periculos să diminuezi din gravitatea unui caz patologic. „E nebună măi aia, ai grijă!”

Săptămâna viitoare mi-am propus să îmi petrec câteva dimineţi de practică şi la toxicomani, pentru că, deşi nu vrem să ştim şi nici nu ne framântă, iar Tony Poptamaş nu dă linkuri la aşa ceva – şi asta face parte din sănătoasa şi moderna noastră societate.

PS: Sistemul pavilionar de la spitalele de psihiatrie este extraordinar. Dacă aş înnebuni într-o zi, acolo vreau să locuiesc, zic de acum. Pavilion central cu televizor, radio, masă, casă şi grădină interioară. Asistentele şi doctorii pe care i-am cunoscut la spital se comportă de parcă toate pacientele le sunt rude de gradul întâi. Cred că şi sporurile mari ajută la o atitudine aşa de potrivită cu mediul. Ok, e vorba de gratii. Dar şi eu am la curte nişte gratii de la poarta pe care care vecinii mei ardeleni scrupuloşi au ridicat-o în semn de omagiu la adresa hoţilor care i-au mai vizitat din când in când. Dar obsesia închiderii cu cheia a porţii chiar şi când te deplasezi 2 metri până la maşina din parcare mi se pare o obsesie patologică şi nejustificată să obligi chiriaşi aparent sănătoşi să umble cu cheia de gât. Nu vreau să detaliez acum că ştiu, şi despre exemple de deliruri şi idei halucinante ce mi-a fost dat să aud de la cine nu te gândeşti. Mitomani şi nevrotici , închişi sau în sistem liber, gratiile astea sunt o glumă proastă.

Citiţi definiţia asta evitând prejudecăţile care v-ar tenta şi observaţi cât de aproape sunt cuvintele ei în lumea în care ne învârtim: psihoza este o boală psihiatrică carectarizată prin pierderea contactului cu realitatea înconjurătoare, manifestată prin halucinaţii vizuale, auditive, olfactive, psiho-somatice, delir, tulburări de gândire, comportament dezorganizat şi incapacitatea de adaptare la o viaţă socială normală.

Cronici de salon logo

Despre oamenii care conduc – Aceasta nu e o odă, e o doină cam de jale

peopleSe ia un manager oarecare. El împarte sarcini, cere raportări, monitorizează, acceptă, neagă, angajează, dă afară, urmăreşte obiective. Se dă un lider. El face toate cele de mai sus şi ceva mai mult. El inspiră. Dar cum face asta şi mai ales, de ce, încă nu se ştie.

Recent, am asistat la modus operandi al unui lider. Mi-am propus să descriu situaţia, ca pe un fel de reţetă de genul cum să devii un lider de succes în zece paşi simpli. Nope. După experienţa mea indirectă cu un astfel de personaj, am ajuns la concluzia că nu e nevoie de zece paşi şi că nu există reţete minune.

Oamenii ăştia sunt aşa cum sunt, aşa au fost mereu şi nimeni nu poate înţelege de ce un om cu un funcţie de country manager îşi complică voluntar existenţa depăşindu-şi condiţia de manager şi alegând să se comporte mai mult ca un prieten apropiat, confesor, mentor cu echipa sa – naţională, de, să zicem, cam 600 de oameni.

E om de vânzări la bază. Din ce povestesc cei care lucrează cu el sau au lucrat, e om, apoi de vânzări, apoi country manager şi abia apoi, e regional manager in SEE. De-alungul anilor, compania a schimbat echipe, oameni, proceduri, toate în dorinţa de a găsi soluţia cea mai bună să îşi crească vânzările, cota de piaţă. Un singurul om a rămas ca un fel de legendă încă în viaţă în discursurile tuturor, şi datorită căruia, unii zic că au rămas în companie, deşi ofertele de la concurenţă au curs cu nemiluita. De ce ai renunţa la avantajele tale subiective dar incontestabile datorită unui om care îţi e manager /lider. Probabil că răspunsul stă în întrebare.

Se mai zice că are memorie de elefant. Bine, ăsta e talent, te naşti cu el. Cum îl foloseşti însă, ţine de alegerea individuală. De exemplu, la domnul ăsta, fiecare om din echipa sa (da, toţi 600) se simt liberi să îl sune oricând să îţi povestească sincer şi fără perdea problemele de la lucru. De ce nu merg vânzările, de ce contractele nu sunt cum trebuie, de ce clienţii se plâng de una sau de alta – Şi şeful ăsta al lor ţine minte tot. E în stare să zică: „Te rog să nu fii dezamăgit. Nu e vina ta. E 80 la sută vina companiei şi 20 e vina pieţei. Să nu laşi pe nimeni să te tragă înapoi şi să ai încredere în tine întotdeauna. Vreau să ai curaj şi mâine”. Discursul ăsta care poate unora le poate suna clişeu sau care pentru cei pe care îi sună la 11 noaptea – pentru că ştiu că pot face asta şi el răspunde mereu – face diferenţa între a merge a doua zi pe teren şi a încerca să muţi munţii vânzărilor din loc şi a căuta un alt job la o companie care să îţi permită să te desfăşori ca om care vrea să lucreze. E vorba aia. Îl admiră şi au atâta încredere în el că l-ar lua la ei acasă.

De asemenea, vocile (tot alea 600) zic că trebuie să fie, clar, „nebun”. Că numai un nebun poate să îşi trateze echipa naţională cu atât caracter şi bun simţ încât unii au ajuns să îl dea exemplu celor din propria familie, soţiei, soacrei sau tatălui. Nu e o exagerare cu cei 600. Poate n-or fi 600 (deşi cifra ar fi exactă) dar ce contează dacă sunt doar 400?

Aţi mai pomenit ca atunci când şeful de vânzări naţionale e promovat să conducă operaţiunile companiei în tot sud-estul Europei, echipa sa din ţară să sufere o criză de deprimare în masă? Nu au putut scrie o petiţie online – dar aproape că au făcut-o în primul an, când un nou director naţional a venit şi timp de un an, lucrurile (cifrele, oamenii) au luat-o la vale. Au început să îl caute la telefon, să fie chiar intruzivi, să îşi exprime frustrarea pe la toate team buildingurile şi să strige după el ca disperaţii. Culmea, din Budapesta, Belgrad sau Zagreb, omul ăsta auzea, fie la telefon sau pe email, dădea mesaje, încă mai încerca să rezolve probleme mici şi contracte insignifiante pentru echipa sa de la Bucureşti. În locul celui care e actualul director de vânzări.

Păi să nu te apuce îngrijorarea pentru acest om? N-are şi el o viaţă, familie, vacanţe, nişte filme de văzut, nişte copii proprii de dus la şcoală? Cică are şi sunt bine mersi. Ba mai are şi hobby-uri, pe lângă ăsta cu funcţia, lidershipul, manageriatul şi echipa. Când, frate, când? Şi tot mă mai întreb, de ce.

Nu-l cunosc, nu ştiu nici măcar dacă vreau să ştiu mai multe despre el dar aş vrea să îi transmit că mi-a restaurat încrederea în oamenii care conduc. Nu pot însă să scap de sentimentul că, din cauza faptului că sunt atât de rari, încât nu poţi să îi priveşti decât ca pe nişte ciudăţenii ale naturii umane şi profesionale, restaurarea încrederii e de-a dreptul deprimantă.

Pentru că eu nu am întâlnit un astfel de om, îmi pare rău. Oricum nu la nivelul ăsta. Poate voi, mai norocoşi, da. Dar tot foarte rar, aşa-i? Ce facem noi, cei obişnuiţi, zilnic – ne străduim, câteodată ne chinuim de-a dreptul să ne achităm de sarcinile zilnice, să nu cădem prost în ochii şefilor, să nu ne pierdem jobul şi avantajele care vin odată cu acesta (cei care avem norocul să îl avem cu plata la timp), să ne protejăm de abuzurile de orice fel, să ne privim la finalul zilei împăcaţi că am fi făcut tot ce ne-a stat în putinţă să facem să fie bine. Şi să strângem din dinţi cu gândul la cei care ne împiedică să facem toate astea.

Încă mai stau şi mă tot gândesc, de aseară, ce ne împiedică să fim astfel, mai mulţi. Nu zic să conducem toţi operaţiuni comerciale prin Europa. Sau să candidăm la preşedinţie. Apropo, ăştia din compania managerului-minune zic că uşor şi fără griji, l-ar vedea chiar şi preşedintele ţării, chiar şi-ar dori la o adică, doar că….”n-are el treabă cu politica”. Mă întreb oare când şi cum s-ar putea întruni matematic această masă critică a astfel de oameni care să ajungă să conducă mai mult de 2 sau 600 de oameni şi să dovedească un astfel de tip de implicare de neînţeles şi aproape ridicolă, fundamentată de atâta bun simţ şi caracter că e înduioşătoare dar în acelaşi timp, extrem de deprimantă prin absenţă.

E clar că suntem foarte sensibili la valori, performanţă şi calitate umană încât o identificăm imediat din cauza singularităţii lor în grămada imensă de dezamăgire pe toate planurile. Ne căutăm zilnic modele cu formă umană în alţii şi pentru că nu le găsim sau pentru că sunt atât de rare încât doar auzim despre ele ca în poveştile de adormit copii, renunţăm să fim astfel chiar noi.

Apropo, fără legătură sau poate doar puţin: eu, mai nervos şi sarcastic ca aseară, rar l-am văzut pe Moise Guran. M-am bucurat să văd astăzi că, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu el întotdeauna, mulţi s-au revoltat la ideea de a nu-l mai vedea la TVR. E clar că radarul pentru calitate nu ne lipseşte. Dar ce ne lipseşte totuşi?   – că e esenţial de aflat mai rapid ca lucrurile să stea altfel.

Cronici de salon logo - small

Mama m-a pus?

mamaSă fac şcoala asta? De fapt chiar ea.

 De când mă ştiu, discuţiile cu mama ori se lasă cu hohote de râs, ori cu contraziceri în care eu musai tre’ s-o las baltă ori sunt o provocare de jargon. O discuţie cu mama, să zicem despre o hilară şi banală întâmplare sună aşa:

Ea: Abia am scăpat de ţepii de la trandafiri.Mai ştii atunci când ai venit acasă, după ce am lucrat în grădină, că mă durea degetul. Ei, abia ieri am reuşit să scot acul, se poziţionase oblic, cumva înaintase până la periost. Avea 4 mm, pur şi simplu nu avea cum să intre tot perpendicular. Nu există atât de mult ţesut în zonă, totuşi.

Eu: imhm… până la periost zici… ce deget?

Ea: Indexul. Pe faţa posterioară, în extensor. Bine, că mai aveam un ac şi în police, dar acolo a fost simplu, am rezolvat rapid, l-am extras cu andreaua.

 Aşa sună cam toate discuţiile. Ca să nu mă fac de râs, am luat cartea de ambele coperte şi m-am pus pe citit, acum doi ani. Ca să ne înţelegem. Evident, şi glumele de sezon, povestite de- alungul zilnicelelor mele discuţii cu mama la telefon despre nimicuri şi despre orice.

 De exemplu, tot ca urmare a unui mic accident casnic, mama zice: Am dat ieri cu maleola de un scaun în bucătărie… La care eu, căzând ca musca în pânza înşelătoare a tăcutului păianjen: La picior? La care mama: de ce, tu mai ai şi în alte părţi?

 Bine, mama. Ce drag îmi e de tine!

 Cronici de salon logo - small

Cursa stridentă a sirenelor

supermanLucrează la serviciul de ambulanţă din Mediaş, e un munte de om, adică acel gen care, dacă e să întoarcă maşina cu fundul în sus să descarcereze un accidentat, nu are nevoie de ajutoare. Pentru noi toţi în ultimii ani, serviciul de ambulanţă a devenit sinonim cu Smurd.

E nedrept, îmi zice el şi face o glumă: Ştii care e diferenţa între noi şi Smurd? Că noi muncim şi când nu suntem filmaţi.

Mi-a zis asta într-o fugă, pentru că niciodatată nu am avut timp de stat la taclale prea mult, că ei, ambulanţierii, adică cei arondaţi Ministerului Sănătăţii, cu fondurile alea care sunt aşa cum sunt, nu simt frustrare mai mare decât atunci când simt că regulile concurenţei încep să se audă mai strident decât sirenele. Aşa că aleargă într-o cursă a pieţei libere în care simt „concurenţa”sunând strident în spate.

Am citit zilele trecute un fel de articol halucinant într-un ziar bihorean, mai degrabă un soi de depeşă, (când o să ne vindecăm de tonurile patetice ale depeşelor cu ton comandat) care incrimina serviciul Smurd şi denunţa inegalitatea împărţirii fondurilor, unii beneficiind de fondurile mai generoase ale Ministerului de Interne, adică Smurd, iar ceilalţi, cenuşăresele, de cele aride ale Ministerului Sănătăţii. Mai mult, „piaţa liberă” şi „regulile concurenţei” pornesc chiar din telefonul dispeceratului 112, care „ar favoriza apelurile direcţionate către Smurd, în detrimentul Ambulanţei”.

Articolul din ziarul bihorean aici: http://bihorstiri.ro/renaste-conflictul-ambulanta-smurd/

Aşa cum bunul simţ ne învaţă, adevărul nu stă niciodată bine poziţionat la unul dintre capete, roşu sau alb şi nici vina pacientului nu este că Ministerul Sănătăţii nu e în stare niciodată să gândească o alocare de fonduri decentă şi să elimine din propriul sistem frauda şi incompetenţa. Iar Smurd nu a greşit cu nimic că a reuşit să fie poate singurul serviciu public din România care să creeze în conştiinţa opiniei publice sentimentul de profesionalism, pentru o opinie publică care tânjeşte şi se bucură la cel mai mic efort şi dovadă de „ceva care merge”. Nu e nici vina mass mediei că i-a prezentat ca pe nişte eroi de fiecare dată, dacă asta sunt. Aşa cum şi cei care lucrează la serviciul de stat al ambulanţei.

Poate că ar trebui să se înţeleagă diferenţa dintre cele două servicii şi de ce la o colică renală nu vine Smurdul, aşa cum nici la un accident cu victime multiple şi descarcerare, o ambulanţă cu un medic şi o asistentă nu ar face faţă. Sau poate pur şi simplu, textele propagandistice sau cu ton comandat de scrisoare semnată anonim nu ar trebui să apară în publicaţii care se doresc a fi obiective.

Am colegi care lucrează la ambulanţa din Sibiu. Mi-au povestit despre cum ambulanţa face pe taxiul câteodată din cauza apelurilor false, sau pentru o durere de dinţi. Mi-au povestit şi despre cazuri grave, care i-au provocat şi le-au dat emoţii. De ce trebuie însă să transferăm nişte discuţii fără fond în aria „cine ajunge mai repede”, când de fapt, este simplu, este vorba despre cine ajunge la timp.

Am avut de-a face cu ambulanţa (din fericire, nu Smurd, acum că am clarificat cum e cu prioritizarea în funcţie de gravitate) şi mi-a dat încredere că, pentru o criză de colică renală, toţi paşii sunt parcurşi, ca la carte, de la a la z, bonus: atitudinea profesionistă şi umană. Ca şi la Smurd – doamne păzeşte de mai bine.

Am povestit aici: https://cronicidesalon.wordpress.com/2013/10/28/good-112-bad-112/

 

Cronici de salon logo - small